Care sunt elementele distinctive ale TNL?

Teologia Noului Legământ are câteva principii hermeneutice și caracteristici esențiale care o deosebesc de celelalte sisteme și care formează inima sistemului teologic. Următoarele caracteristici nu sunt exhaustive, dar sunt acceptate de cei care se identifică cu TNL:

TNL preferă să folosească categoriile biblice când vorbim de continuitatea dintre legăminte. Astfel că Scriptura afirmă existența unui singur plan al lui Dumnezeu, centrat în Isus Cristos, rânduit din eternitate și descoperit în istoria răscumpărării, și nu folosește conceptul teologic de “legământ al harului” care nu este un termen explicit scriptural. În schimb, planul lui Dumnezeu are unitate și este revelat progresiv în Vechiul Testament, dar culminează cu venirea, moartea și învierea lui Cristos și cu Noul Legământ.

Scriptura afirmă în repetate rânduri centralitatea lui Isus Cristos și a lucrării Sale în planul de răscumpărare a lui Dumnezeu și în toată istoria universului (Ioan 5:39; Luca 24:25-26, 45-47; Efeseni 1:9-10; Coloseni 1:15-20). Teologia Legământului este de acord că există un singur plan divin, dar descrie acest plan folosind categoria teologică a “legământului harului.”

Problema este că Scriptura nu folosește niciodată această categorie, ci mai degrabă concepte și termeni precum plan sau scop. Biblia descrie de asemenea și legămintele istorice, subliniind pluralitatea, nu singularitatea lor. Prin urmare, avem parte de continuități, dar și de discontinuități semnificative în trecerea dintre legăminte, odată cu progresia revelației.

De altă parte, Dispensaționalismul învață că Scriptura prezintă două planuri: unul pentru Israelul etnic și altul pentru biserică. Biserica este un fel de paranteză în planul lui Dumnezeu cu Israel. Totuși istoria biblică nu este nici istoria legământului cu națiunea lui Israel, nici istoria celor două planuri diferite, ci ea este descoperirea planului de răscumpărare a lui Dumnezeu de a-l înălța pe Isus ca Domn peste toate lucrurile și ca Mântuitor al poporului Său. TNL caută să sublinieze unitatea acestui plan desfășurat progresiv și centrat pe Isus Cristos.

Învățăm să interpretăm Vechiul Testament prin Isus și prin apostolii Săi. În multe moduri această caracteristică este distinctivă pentru TNL. Așa cum precizează Evrei 1:1-2, Dumnezeu s-a descoperit pe Sine de- a lungul timpului în mod progresiv, dar în zilele din urmă El ne-a dăruit o revelație mai deplină, cu caracter definitiv și final în Isus Cristos. Noi trebuie să ne străduim să citim istoria Vechiului Testament prin lentilele Noului Testament și să căutăm să vedem cum apostolii au arătat că se împlinesc pasajele vechi-testamentare.

Revelația completă și mai târzie a Noului Testament explică revelația mai timpurie care a fost dată de-a lungul istoriei. De exemplu, scrierile pauline au autoritatea să explice relația dintre Vechiul și Noul Legământ, precum și natura și scopul Vechiului Legământ. De asemenea, cine este adevăratul Israel sau copii ai lui Avraam ne este explicat de apostol. Revelația Scripturii are un caracter progresiv și culminează cu Isus Cristos și cu Noul Legământ, astfel că, având perspectiva apostolilor, putem înțelege mai bine tiparele și umbrele stabilite în Vechiul Testament.

Acest legământ a fost încheiat la 430 de ani după promisiunea dată lui Avraam (Galateni 3:17), a avut un caracter legal, al faptelor, și a fost în vigoare până la venirea lui Cristos (Galateni 3:18-25; 4:24-26). De asemenea, acest legământ este inferior în glorie, fiind umbra lucrurilor bune care aveau să vină (Evrei 10:1) în comparație cu Noul Legământ, care este caracterizat de lucrarea Duhului (2 Corinteni 3:7-18) și de împlinirea tuturor lucrurilor promise. Vechiul Legământ a produs un popor în mare parte necredincios (Galateni 4:24-26), ajungând în exilul asirian și babilonian.

În schimb, Noul Legământ este fundamentat în răscumpărarea lui Isus Cristos și realizează ceea ce Legea a fost neputincioasă să realizeze. Acesta este un legământ cu adevărat nou, deosebit de cel vechi, care asigură iertarea de păcate și transformarea inimii realizată de Duhul Sfânt (Ieremia 31:31-34; Evrei 8:6-13).

Toată Legea mozaică este o unitate indivizibilă și a funcționat în contextul Vechiului Legământ. Deși celebra împărțire tripartită a Legii (moral, ceremonial, civil) este de folos pentru a înțelege diverse categorii de legi, Scriptura nu oferă o asemenea împărțire pe baza căreia să afirme că doar anumite părți din Legea mozaică sunt abrogate. Legea mozaică este, așadar, sumarizată în Cele zece porunci (Deuteronom 4:13) denumite și Tablele Legământului (Exodul 34:28; Deuteronom 9:9, 11, 15; Evrei 9:4) sau Tablele de piatră (Deuteronom 9:10; 1 Regi 8:9; 2 Corinteni 3:7). Aceste porunci au fost aplicate națiunii lui Israel și explicate pe larg în toate celelalte porunci ale Legământului mozaic.

De vreme ce Vechiul Legământ și-a găsit împlinirea și finalitatea în crucea lui Cristos (Romani 10:4; Galateni 3:19-22), Cele zece porunci ca unitate nu mai sunt în vigoare pentru credincioșii din Noul Legământ, deși mare parte dintre poruncile individuale își găsesc continuitatea în Noul Legământ. Credinciosul se găsește sub autoritatea acelor porunci care își găsesc continuitatea în învățătura lui Isus și a apostolilor, precum și toate celelalte porunci enunțate în Noul Testament. Voia lui Dumnezeu pentru credincioși în Noul Legământ este identificată cu expresia “Legea lui Cristos” (1 Corinteni 9:21; Galateni 6:2).

Noutatea Noului Legământ, potrivit promisiunilor din Ieremia 31:31-34 și a împlinirii acestora în Evanghelie, constă în iertarea deplină a păcatelor (îndreptățirea) și primirea Duhului Sfânt care garantează schimbarea inimii, transformarea lăuntrică a celui îndreptățit, astfel încât acesta devine un iubitor incurabil de Dumnezeu și de semeni. Această realitate a răscumpărării a fost doar prefațată în imagini și umbre ale Vechiului Legământ, dar nu a fost realizată în toți apartenenții Vechiului Legământ.

Dacă în Vechiul Legământ, națiunea lui Israel era o națiune mixtă în natura ei, o mică parte de credincioși (rămășița) și o mare parte de necredincioși, poporul Noului Legământ, biserica, este în întregime regenerată și beneficiază de prezența Duhului Sfânt, fără excepție. Prin urmare, TNL subliniază, potrivit cu Noul Testament, că botezul este o rânduire aplicată doar celor ce cred, celor regenerați, și nu se aplică copiilor care încă nu manifestă credință în Isus Cristos. Biserica, în natura ei, spre deosebire de Israelul etnic, este o comunitate de oameni credincioși și regenerați.

Faptul că în părtășia bisericii se strecoară și persoane necredincioase, acestea nu fac parte cu adevărat din comunitatea Noului Legământ. Prin urmare, biserica are datoria de a exercita disciplina bisericească, de dragul purității bisericii, potrivit cu natura ei. Toți cei ce sunt în comunitatea aceasta a Noului Legământ sunt aleși, chemați eficace prin Evanghelie, îndreptățiți și sfințiți, așteptând ziua când vor fi și glorificați (Romani 8:29-30).

Israelul etnic este sămânța fizică a lui Avraam și reprezintă imaginea sau umbra poporului necredincios al lui Dumnezeu. Israelul etnic a fost ca națiune într-o relație de legământ cu Dumnezeu care nu putea mântui. Au fost necesare venirea și lucrarea lui Cristos pentru a realiza ceea ce Legea nu putea realiza (Romani 8:2-4). Israelul etnic a fost judecat și exilat din cauza necredincioșiei lui, potrivit cu termenii Vechiului Legământ. Însă Dumnezeu a promis restaurarea poporului Său în profeți, odată cu venirea lui Mesia și inaugurarea Noului Legământ.

Noul Testament în unanimitate mărturisește că împlinirea acestei restaurări are loc în adunarea copiilor împrăștiați din toată lumea prin Evanghelie și prin facerea de ucenici (Ioan 11:51-52; Matei 28:18-20). Pe cei ce nu erau poporul lui Dumnezeu și pe cei care nu erau căutători de Dumnezeu, Dumnezeu i-a făcut un popor și i-a adus în părtășie cu El prin credința în Isus Cristos (Romani 9:24-26; 10:20-21). Adevărații copii ai lui Avraam sunt cei ce cred în Isus Cristos (Galateni 3:29) iar iudeii sau persoanele cu adevărat circumcise sunt cele care au lucrarea Duhului în inima lor (Romani 2:28-29).

Așadar, avem o redefinire a poporului lui Dumnezeu în funcție de relația acestuia cu Cristos. Prin urmare, nu etnia sau descendența fizică definește poporul lui Dumnezeu (Matei 3:9; Ioan 8:33-34), ci credința în Isus Cristos, odată cu venirea perioadei Noului Legământ (Galateni 3:23-29). Biserica este Israelul din vremurile din urmă a lui Dumnezeu (Galateni 6:16; 1 Petru 1:1-2). Și motivul fundamental pentru care biserica este Israelul adevărat al lui Dumnezeu este că se găsește în unire prin credință cu Isus, adevărata sămânță a lui Avraam (Galateni 3:16) și adevăratul Israel.